Atâta timp cât trăiesc eu, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat pământ ca să trăiţi voi bine. De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, ca să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte. Şi […] acum săriţi la mine… că v-am furat munca voastra ! Bolnavule după avere !… O să-ţi mănânce capul averea, să ţii minte de la mine !

În privința educației Minodorei, personajul -părinte se dovedește o păstrătoare a tradițiilor arhaice: „Îți arăt eu coc, valț și bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de acestea – și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu”.

Și când învățam eu la școală, mama învăţa cu mine acasă și citea acum la ceaslov, la psaltire și Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă trag la carte. Smaranda (Amintiri din copilărie)

Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!...

N-am să mor! Nu mai am chef să mor! Am să trăiesc pentru copilul nostru. Am să ies de aici, ca să-l găsesc, chiar dacă ar fi să ispășesc toți cei 240 de ani de temniță. Îţi promit, Maria!

Mama nu mai are față, i s-a tocit, liniile care la bătrâni se adâncesc din ce în ce la ea aproape că au dispărut. Mama e o voce umedă care o întreabă ce-mai-faci-iubita? Ce-note-ai-mai-luat-la-școală? Ce-cadou-să-ți-i-au-de-ziua-ta? Te-nțelegi-bine-cu-Buna?

,,Cine-a cunoscut,

Cine mi-a văzut

Mândru ciobănel,

Tras printr-un inel?

Feţişoara lui,

Spuma laptelui;

Musteţioara lui,

Spicul grâului;

Perişorul lui,

Peana corbului;

Ochişorii lui,

Mura câmpului?; ,,

Aş zice că era harnică şi silitoare ca o furnică mama, dar nu ştiu ce fac furnicile acolo în furnicarul lor iarna, pe cînd mama iarna întreagă torcea, ţesea, cosea, cîrpea, iar de cu primăvară şi pînă toamna tîrziu basmaua ei albă, căci purta basma albă, zbura ca o pasăre — ba eîn casă, ba e afară, ba e în Cubolta, unde ne erau hectarele, ba se întorcea în amurg, albind uşorpe o dungă de deal, în seninul serii; alerga, pentru că avea, cum zicea ea, copii, şi azi, gîndindu-mă la pasărea ceea albă a copilăriei mele, nu pot spune că am văzut-o măcar o singură dată,măcar o singură clipă, stînd pe-o ramură, lîngă cuibul său.

„Ochii mamei erau o greșeală

Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase

Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare

Ochii mamei erau poveștele mele nespuse […]

Ochii memei erau cicatrice pe fața verii.”