Viața în ascunzătoare

Anne Frank a trăit timp de doi ani într-o ascunzătoare, având grijă să nu fie văzută sau auzită de oamenii care nu îi știau secretul.
În 1942, Anne avea 13 ani și locuia la Amsterdam, unde familia Frank se mutase din Germania, pentru a scăpa de amenințarea naziștilor. După ocuparea Amsterdamului de către naziști, Anne a fost obligată să plece de la școala unde învățase mai mulți ani și să se mute la o școală pentru copii evrei. Ea a trebuit să poarte steaua galbenă cusută pe haine, pentru ca toată lumea să afle că este evreică. Nu mai avea voie să aibă bicicleta ei sau să circule cu tramvaiul. Tatăl lui Anne a trebuit să renunțe la firma pe care o înființase, deoarece naziștii interziceau evreilor să aibă firme.

În momentul în care naziștii au început deportarea evreilor în lagărele de concentrare, Anne și familia ei au decis să se ascundă într-o anexă secretă a clădirii unde tatăl său își desfășura activitatea de afaceri. Pentru a nu fi descoperiți, Anne și ceilalți locatari nu vorbeau, nu ascultau radioul, nu foloseau baia, pentru a nu fi auziți de persoanele care lucrau în clădire. Desigur, nu ieșeau din casă, pentru a nu fi văzuți de vecini. În această izolare, singurele persoane cu care puteau discuta erau prietenii care îi ajutau: aceștia le aduceau mâncare și vești despre ce se întâmplă în oraș. În zilele lungi în care nu putea vedea lumea de afară decât printr-un ochi de geam, Anne își petrecea timpul scriind în jurnalul primit cadou de la părinți. În august 1944, familia Frank a fost descoperită și un membru denunțat. Anne, sora și părinții ei au fost trimiși în lagăre de concentrare. Singurul supraviețuitor a fost tatăl lui Anne, Otto Frank, care a fost eliberat la sfârșitul războiului. Anne a murit în lagărul de la Auschwitz, la vârsta de 16 ani.