,,Geto-dacii de neam tracic fac parte, neîndoielnic, din marea familie indo-europeană, iar procesul de constituire etnică a lor, precum și o bună perioadă din istoria lor de început se vor desfășura paralel  cu istoria generală a tracilor, fără să fie încă vorba despre o diferențiere în cadrul numerosului neam tracic. Se constată că acestă individualizare s-a produs abia la sfârșitul primei epoci a fierului și cu siguranță în anul 514 Î.H., când îi avem menționați ca atare în izvoarele literare. Izvoarele literare de mai târziu vor arăta că vastul teritoriu cuprins între Balcani, Carpații nordici, Dunărea mijlocie și litoralul de vest al Pontului Euxin este locuit de geto-daci, iar spațiul de la sudul Balcanilor, de tracii propriu-ziși. Constituirea etnică a geto-dacilor își are începutul , ca și în cazul celorlalte popoare indo-europene, încă de la sfârșitul epocii neolitice, când va lua naștere substratul de bază alcătuit din autohtonii neolitici și triburile de păstori veniți din estul și nord estul Europei.”

                            ( I.H. Crișan, Spiritualitatea geto-dacilor)