Protagonistul textului „Popa Tanda” este preotul Trandafir, întrucât:

• apare în toate etapele acțiunii și intră în relație cu toate celelalte personaje, fiind centrul de interes al cititorului;

• este memorabil pentru un singur episod al textului;

• este adus în prezentul narativ prin rememorări.

Semnificative pentru caracterul complex al preotului Trandafir sunt cele două nume:

• Trandafir sugerează frumusețea morală a preotului, dar și felul acestuia de a vorbi, prea direct; Tanda este porecla primită de la sătenii care îi răspund cu ostilitate;

• Trandafir sugerează datoria lui de a modela sufletele oamenilor, iar Tanda trădează reușita acestuia de a-i schimba pe săteni.

În structura „Este om bun; a învățat multă carte, cântă mai frumos decât chiar răposatul tatăl său...și totdeauna vorbește drept și cumpănit, ca și cum ar citi din carte”, se conturează:

• calitățile personajului: om cu învățătură de carte, voce frumoasă, echilibrat și drept;

• calitățile personajului: gospodar și strângător, îndemânatic și priceput;

• defectul preotului: prea aspru cu oamenii, sincer, iar acest fel deschis îi va schimba întreaga existență;

• firea dinamică a preotului.

Preotul Trandafir intră în conflict cu sătenii, deoarece:

• Încrezător în puterea cuvântului, încearcă să-i convingă prin predici, sfaturi și batjocură de necesitatea muncii, numai că sătenilor nu le pasă de strădaniile lui;

• Unde prindea oamenii, acolo le ținea sfaturi.

Comportamentul lui în fragmentul „O soție bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte... Inima îi era grea... intră în biserică... începu să plângă greu și cu suspin... Puternice Doamne! Ajută-mă!” scoate la iveală:

• conflictul interior, pe care îl trăiește când își dă seama că eforturile au fost zadarnice;

• conflictul exterior, pe care îl trăiește când își dă seama că eforturile au fost zadarnice;

• bucuria preotului;

• conștientizarea reușitei de a-i determina pe enoriași să muncească.

Părintele Trandafir pune în practică tot ce îi învățase pe alții, experimentează sfaturile date sătenilor, profitând de binefacerile muncii, ceea ce înseamnă că:

• Părintele Trandafir a acceptat să se complacă, să trăiască asemeni enoriașilor;

• Părintele Trandafir este un străin, omul care vine din afară, și din acest motiv se lovește de ostilitatea sătenilor;

• Din om al vorbelor se transformă în om al faptelor și, prin acțiunile sale, reușește să schimbe mentalitatea înapoiată a colectivității;

• Exemplul personal nu îi determină pe săteni să se apuce de treabă.

Principalul mod de expunere al textului, narațiunea, are rol în:

• evidențierea stărilor sufletești ale personajului;

• conturarea relației dintre personaje;

• conturarea portretelor fizice;

• prezentarea firului epic și evidențierea trăsăturilor morale ale personajelor.

Naratorul acestui text este:

• subiectiv, dovadă relatarea la persoana I; acesta apare în universul ficțional creat, se implică afectiv, ceea ce înseamnă că există o unică perspectivă asupra evenimentelor;

• obiectiv, dovadă relatarea la persoana a III-a; acesta nu apare în universul ficțional creat, nu se implică afectiv, știe mai multe decât personajele sale și le manevrează destinele din umbră;

Descoperind personajele textului, percepem o idee filtrată prin masca lor:

• În nuvela sa, Slavici oglindește lumea satului și oferă un model de comportare umană.

• Nuvela este construită pe ideea că vorbele conferă valoare vieții, nu faptele.

Mijloacele indirecte de caracterizare a preotului sunt:

• acţiunile personajului, analizele psihologice, limbajul, numele/ porecla acestuia, relația cu enoriașii, modul și mediul în care trăiește;

• afirmațiile naratorului: „Și harnic și grijitor om este părintele Trandafir”;

• afirmațiile altui personaj: „Ține-l, Doamne, la mulți ani, că este omul lui Dumnezeu”.