Worksheetsecceu
Total questions: 104
Worksheet time: 2hrs 43mins
În anul 2016, printre statele potențial candidate la Uniunea Europeană se află:
a. Bosnia şi Herţegovina;
b. Kosovo;
c. Serbia
În perioada postbelică, ca răspuns la întrebarea “Cum poate Europa sǎ evite un alt rǎzboi?”, au fost identificate următoarele soluţii:
a. Planul Morgenthau, care sugerea distrugerea industriei Germaniei şi convertirea acesteia într-o “ţară eminamente agricolă şi pastorală, în caracter”;
b. Marxism-Leninismul, care a dat vina pe capitalism pentru majoritatea relelor din lume, inclusiv cele două războaie mondiale. Această părere a sugerat că soluţia era instaurarea comunismului în întreaga Europă;
c. Integrarea cât mai strânsă a tuturor naţiunilor europene, pornind de la consolidarea cooperării economice, care va lichida urmările naţionalismului distructiv.
Expresia “Statele Unite ale Europei” aparţine discursului lui:
a. Winston Churchill din 1946
b. Jean Monnet din 1949;
c. Robert Schuman din 1950.
Soluţia marxist-leninistă s-a impus în:
a. Europa Centrală și de Vest;
b. Europa Centrală și de Est;
c. Europa de Est.
Startul integrării europene a avut loc în:
a. Europa Centrală;
b. Europa Centrală și de Est;
c. Europa de Vest;
Declaraţia lui Robert Schuman a fost făcută publică în:
a. 9 mai 1950;
b. 18 aprilie 1951;
c. 1-3 iunie 1955.
Denumirea actuală a construcției europene este:
a. Comunitatea Economică Europeană;
b. Statele Unite ale Europei;
c. Uniunea Europeană.
Statele fondatoare ale Uniunii Europene sunt:
a. Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg;
b. Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie;
c. Franţa, Germania, Italia, Spania și Portugalia.
România a aderat la Uniunea Europeană în anul:
a. 2005;
b. 2007
c. 2009
În anul 2004 au aderat la Uniunea Europeană următoarele țări:
a. Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta;
b. Polonia, Cehia, Slovacia;
c. Slovenia si Ungaria.
Criteriile de aderare generale, aşa-numitele “criterii de la Copenhaga”, au fost:
a. stabilite în decembrie 1993 de Consiliul European de la Copenhaga;
b. completate în 1995 de Consiliul European de la Madrid;
c. revizuite în 1996 de Consiliul Europei.
Cele două linii paralele din sigla monedei Euro simbolizează:
a. stabilitatea;
b. plenitudinea şi perfecţiunea;
c. prima literă a cuvântului Europa.
“Criterii de la Copenhaga”, stabilite în decembrie 1993 de Consiliul European de la Copenhaga, sunt:
a. instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectarea şi protecţia minorităţilor (criteriul politic);
b. o economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii (criteriul economic);
c. capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru şi, în special, adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare (criteriul legislativ) și de a pune în practică regulile şi procedurile comunitare prin adaptarea structurilor sale administrative (criteriul administrativ).
Funcționalismul lui David Mitrany (1966) susține:
a. crearea unui super-stat peste statele membre;
b. un proces de integrare văzut ca un proces de “contaminare” (spill-over), rezultat al acțiunii “functional spill-over” și “political spill-over”;
c. o formă de integrare pragmatică, flexibilă și tehnocratică, în cadrul căreia integrarea internațională între state ar dobândi propria dinamică internă, beneficiile obținute ar atrage loialitatea cetățenilor și ar crea dependențe reciproce, ceea ce ar face imposibil un război.
O țară devine membră a Uniunii Europene în momentul în care:
a. își depune candidatura pentru aderarea la UE și cererea sa este acceptată oficial;
b. îndeplinește criteriile de aderare și finalizează negocierile de aderare;
c. Tratatul său de aderare este ratificat de către Parlamentele tuturor Statelor Membre.
În anul 2016, printre statele candidate la Uniunea Europeană se află:
a. Islanda;
b. Albania, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei;
c. Muntenegru, Turcia, Serbia.
Ce țară a renunțat în anul 2014 la integrarea europeană ?
a. Islanda;
b. Turcia;
c. Marea Britanie.
Marea Britanie (stat membru din 1973) în urma referendumului din iunie 2016, cunoscut sub denumirea Brexit, a decis:
a. renunțarea la moneda națională;
b. ramânerea în Uniunea Europeană;
c. ieșirea din Uniunea Europeană.
La baza procesului de integrare europeană stau următoarele tratate:
a. Tratatul de la Paris (1951), Tratatul de la Roma (1957), Actul Unic European (1986), Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997), Tratatul de la Nisa (2001), Tratatul de la Lisabona (2007);
b. Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997), Tratatul de la Nisa (2001);
c. Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997), Tratatul de la Nisa (2001), Tratatul Constituţional.
Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt:
a. promovarea progresului economic și social, afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările membre, o politică externă și de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);
b. să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuiește cetăţenia naţională, dar o completează, conferind un număr de drepturi civile și politice cetăţenilor europeni);
c. să dezvolte o zonă de libertate, securitate și justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne și în particular de libera circulaţie a persoanelor); să existe și să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare).
Pentru realizarea obiectivelor Uniunii Europene, sunt implicate în conducerea Uniunii Europene următoarele instituţii:
a. Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană;
b. Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie și Curtea de Conturi;
c. Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Parlamentul European și Consiliul European.
Numărul victimelor celui de-al Doilea Război Mondial a fost:
a. aproximativ 8 milioane de oameni în Europa de Vest;
b. mai mult de 9 milioane în Europa Centrală şi de Est;
c. în jur de 20 de milioane de oameni în Uniunea Sovietică.
Printre instituţiile şi organismele interinstituţionale specializate, care îndeplinesc un rol esenţial în funcţionarea UE, se află:
a. Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor;
b. Banca Europeană de Investiţii și Banca Centrală Europeană;
c. Ombudsmanul European, Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor, Echipa de intervenţie în caz de urgenţă informatică, Oficiul European pentru Selecţia Personalului, Oficiul pentru Publicaţii, Şcoala Europeană de Administraţie.
Simbolurile proprii prin care se identifică Uniunea Europeană sunt:
a. drapelul european, albastru cu 12 stele, și imnul Europei, “Oda bucuriei”, preludiul celei de-a patra părţi a Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven;
b. moneda unică – Euro;
c. ziua Uniunii Europene, 9 mai, și deviza Uniunii Europene, “Unitate în diversitate”.
Care dintre următoarele afirmații sunt corecte cu privire la Uniunea Europeană (UE):
a. UE este prima putere economică mondială ,având un produs intern brut (PIB) de 14.525.205
milioane euro, în 2021;
b. UE reprezintă 6% din populaţia mondială;
c. UE unul dintre cei mai mari actori comerciali mondiali, alături de SUA și China - schimburile sale comerciale cu restul lumii (importurile şi exporturile), reprezentând aproximativ 16% din importurile şi exporturile derulate la nivel mondial.
Din perspectiva exporturilor și importurilor, UE este:
a. al doilea exportator ca mărime din lume (exporturile UE reprezentând 15,6% din exporturile globale în 2019, faţă de 16,1 % cât a realizat China şi 10,8 % SUA);
b. al doilea importator ca mărime din lume (importurile UE reprezentând 13,9 % din
importurile globale în 2019, faţă de 16,0 % - SUA şi 13,2 % - China);
c. unul dintre cei mai mari actori comerciali mondiali, alături de SUA și China.
Care dintre următoarele afirmații sunt corecte:
a. În 2021, UE a reprezentat 4 300 miliarde EUR din totalul comerțului mondial;
b. Valoarea totală a tuturor bunurilor și serviciilor produse (produsul intern brut sau PIB) în UE, în 2021, a fost de 14,5 mii de miliarde EUR;
c. În 2021, UE27 acoperă aproximativ 14 %din comerțul mondial cu mărfuri.
Suprafaţa UE pe plan mondial este:
a. 9,6 milioane km2, ocupând locul 2 după Rusia (17,09 milioane km2);
b. 4 milioane de km2, ocupând locul 7 pe plan mondial;
c. 4,5 milioane de km2, fiind urmată de India - 3,28 milioane km2 și Japonia - 0,37 milioane de km2
Din punct de vedere al suprafeţei acestora, statele UE se pot clasifica în următoarele categorii:
a. state mari (cu o suprafaţă de peste 100 mii km2);
b. state mijlocii (cu o suprafaţă între 10 mii km2 - 100 mii km2);
c. state mici, chiar foarte mici (cu o suprafaţă sub 10 mii km2).
Dintre Statele Membre ale Uniunii Europene, cea mai mare suprafaţă o are:
a. Spania;
b. Germania;
c. Franța.
În UE, în categoria statelor mari, cu o suprafaţă de peste 100 mii km2, intră:
a. Franţa, Spania, Suedia, Portugalia, Austria, Finlanda, Italia, Marea Britanie, România, Grecia, Bulgaria;
b. Republica Cehă, Irlanda, Lituania, Letonia, Slovacia, Danemarca, Malta, Luxemburg;
c. Franţa, Spania, Suedia, Germania, Finlanda, Polonia, Italia, România, Grecia, Bulgaria.
În UE, în categoria statelor mijlocii, cu o suprafaţă între 10 mii km2 - 100 mii km2, se află:
a. Cipru, Luxemburg, Malta;
b. Ungaria, Portugalia, Croația, Austria, Republica Cehă, Irlanda;
c. Lituania, Letonia, Slovacia, Estonia, Danemarca, Olanda, Belgia, Slovenia.
În UE, în categoria statelor mici, cu o suprafaţă sub 10 mii km2, se încadrează:
a. Malta, Cipru;
b. Slovenia, Slovacia;
c. Luxemburg.
În anul 2021, populația UE de aproximativ 448 milioane de persoane este:
a. mai mare decât corespondenta sa americană;
b. mai mică decât corespondenta sa japoneză;
c. mai mică decât corespondenta sa rusă.
Bogăția UE pe cap de locuitor (media PIB-ului pe cap de locuitor), în anul 2021, este aproximativ:
a. 40.000 Euro;
b. 32.500 Euro;
c. 27.400 Euro.
Cel mai mare stat din UE din punct de vedere demografic, (2021), este:
a. Franța
b. Germania;
c. Spania.
Care dintre afirmaţiile următoare demonstrează că statele UE27 diferă mult în ceea ce privește populaţia:
a. cel mai mare stat din punct de vedere demografic – Germania, are o populaţie de aprox. 160 ori mai mare decât Malta - cel mai mic stat din această categorie;
b. locuitorii Uniunii nu sunt dispuși uniform pe continent: anumite ţări (și regiuni) au o densitate a populaţiei mai mare decât celelalte;
c. suprafaţă mare nu înseamnă neapărat o populaţie numeroasă.
În UE27, în categoria statelor foarte mari după numărul de locuitori, cu peste 35 milioane locuitori, intră:
a. Grecia, Portugalia, Belgia, Cehia, Ungaria, Suedia, Austria și Bulgaria;
b. Germania, Franţa, Italia, Spania și Polonia;
c. Danemarca, Slovacia, Finlanda, Irlanda, Lituania, Letonia, Slovenia și Estonia.
În UE27, în categoria statelor mijlocii după numărul de locuitori, cu o populaţie între 8-11 milioane locuitori, intră:
a. Grecia, Portugalia, Belgia, Cehia, Ungaria, Suedia și Austria;
b. Germania, Franţa, Italia, Spania, Polonia, România și Olanda;
c. Danemarca, Slovacia, Finlanda, Irlanda, Lituania, Letonia, Slovenia și Estonia.
În UE27, în categoria statelor mici după numărul de locuitori, cu o populaţie între 1-7 milioane locuitori, intră:
a. Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Slovacia, Irlanda, Croația;
b. Lituania, Slovenia, Letonia, Estonia;
c. Cipru, Luxemburg și Malta.
În UE27, în categoria statelor foarte mici după numărul de locuitori, cu o populaţie sub 1 milion de locuitori, intră:
a. Danemarca, Slovacia, Finlanda, Irlanda, Lituania, Letonia, Slovenia și Estonia;
b. Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg și Malta;
c. Cipru, Luxemburg și Malta.
În categoria ţărilor cu o participare individuală la PIB-ul UE în anul 2021 între 1% - 2% intră printre altele:
a. Luxemburg, Slovenia, Cipru;
b. Ungaria, Grecia, Finlanda;
c. Portugalia, Republica Cehă și România.
În categoria ţărilor cu o participare individuală la PIB-ul UE sub 1%, în anul 2021, intră:
a. Slovacia, Luxemburg, Bulgaria, Croația, Slovenia;
b. Grecia și Republica Cehă
c. Lituania, Letonia, Estonia, Cipru si Malta.
Statele cu cea mai mare contribuţie la PIB-ul UE, a căror participare însumată se ridică la aproximativ 70%, în anul 2021, sunt:
a. Germania, Spania și Franţa;
b. Germania, Olanda, Franţa și Italia;
c. Germania, Franţa, Italia, Spania și Olanda.
Ţara cu cea mai mare participare individuală la PIB-ul UE, în 2021, este:
a. Franţa;
b. Germania;
c. Italia.
Cele 12 stele de pe drapelul european semnifică:
a. numărul de state membre ale Comunităţii Europene;
b. plenitudinea şi perfecţiunea;
c. numărul statelor fondatoare ale Comunităţii Europene.
În categoria statelor UE cu venit mic pe cap de locuitor – sub 15.000 €, în anul 2021, intră:
a. Polonia, Ungaria, Letonia, Croația;
b. Luxemburg, Cipru și Malta;
c. România și Bulgaria.
În categoria statelor UE cu venit mare pe cap de locuitor (peste media UE27) în anul 2021, intră:
a. Luxemburg, Irlanda, Danemarca, Suedia, Olanda, Finlanda, Austria, Belgia, Germania, Franţa;
b. Italia, Danemarca, Irlanda, Austria, Olanda, Belgia, Finlanda, Grecia, Germania, Franţa și Suedia;
c. Luxemburg, Spania, Grecia, Portugalia, Cipru, Slovenia, Malta, Cehia, Ungaria, Slovacia și Estonia.
Obiectivul principal al Actului Unic European a fost:
a. crearea unei pieţe economice comune, care să permită o expansiune continuă, o stabilitate sporită şi o creştere accelerată a nivelului de trai;
b. promovarea în Europa a utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice;
c. crearea pieţei unice, respectiv a unui “spaţiu fără frontiere interioare în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată”.
În categoria statelor UE cu venit mediu pe cap de locuitor, între 15.000 € și 32.500 €, în anul 2021, intră:
a. Danemarca, Irlanda, Austria, Olanda, Belgia, Finlanda, Italia, Germania, Republica Cehă, Slovenia, Portugalia, Franţa și Suedia;
b. Spania, Grecia, Portugalia, Cipru, Slovenia, Malta și Cehia;
c. Italia, Spania, Malta, Cipru, Republica Cehă, Slovenia, Portugalia, Slovacia, Lituania, Estonia, Grecia, Polonia, Ungaria, Letonia, Croația.
După Macmillan English Dictionary, termenul “integrare” are următoarele semnificaţii:
a. procesul de a deveni membru cu drepturi depline într-un grup ori societate şi de a deveni complet implicat în activităţile acestora;
b. procesul prin care se permite oamenilor, indiferent de rasă, să utilizeze un loc, o instituţie sau organizaţie;
c. procesul de combinare cu alte elemente, într-o unitate mai largă sau într-un sistem unic.
Termenul de integrare economică a fost utilizat pentru prima dată:
a. de Eli F. Heckscher, care, în lucrarea Mercantilismul (1931), defineşte mercantilismul ca un sistem de uniformizare îndreptat spre înlăturarea efectelor integrării economice cauzată de sistemul feudal;
b. în documentaţia Planul Marshall – Programul de Reconstrucţie Europeană, întocmită de trei economişti americani: Charles P. Kindleberger, Harold Van B. Cleveland şi Ben T. Moore – unde era considerată “coordonarea programului de reconstrucţie a Europei în vederea creării unei Europe puternice şi integrate economic”;
c. de Robert Schuman, în Declaraţia din 9 mai 1950.
Ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană (UE), s-a născut în perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, pornind de la o cooperare economică în domeniul cărbunelui şi oţelului între următoarele state fondatoare:
a. Franţa și Germania
b. Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg
c. Țările Benelux.
Din punctul de vedere al lui A.M. EI-Agraa, integrarea economicǎ reprezintă:
a. “o stare de fapt sau un proces care implică amalgamarea unor economii separate într-o regiune de comerț liber mai largă”;
b. “eliminarea discriminatorie a oricăror impedimente comerciale între cel puțin două națiuni participante și instaurarea unor elemente certe de cooperare și coordonare între ele”;
c. procesul prin care se permite oamenilor, indiferent de rasă, să utilizeze un loc, o instituţie sau organizaţie;
Integrarea economică înseamnă crearea unor ansambluri economice tot mai vaste, care să permită:
a. lărgirea cadrului diviziunii muncii şi a specializării la nivel local, sectorial, de ramură, naţional, regional sau global şi creşterea productivităţii;
b. libertatea şi mobilitatea factorilor de producţie, a bunurilor materiale şi serviciilor;
c. tratamentul comercial diferenţiat sau discriminatoriu faţă de originea sau destinaţia bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie.
Integrarea economică presupune:
a. un ansamblu de politici economice comune;
b. libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor;
c. armonizarea legislaţiilor naţionale și crearea de instituţii comune, asupra cărora ţările participante transferă unele competenţe de natură economică.
Conform abordării lui Tinbergen (1954), integrarea negativă reprezintă:
a. introducerea politicilor comune și constituirea instituțiilor comune;
b. înlăturarea barierelor comerciale;
c. integrarea economică completă.
Spre deosebire de cooperarea economică, integrarea economică:
a. cuprinde raporturile economice dintre state, stabilite în plan bi- şi multi-lateral, regional şi global, pe toate direcţiile principale ale relaţiilor economice internaţionale;
b. un presupune un transfer de competenţe, iar deciziile partenerilor nu leagă statele între ele decât în limitele stricte ale consimţământului lor, în condiţiile respectării independenţei şi suveranităţii naţionale;
c. presupune un transfer de competențe la nivel supranațional.
Noțiunea de federalizare înseamnă:
a. uniune de state autonome într-un stat unitar condus de un guvern central;
b. unirea unor state, organisme sau entităţi care îşi păstrează individualitatea lor specifică în cadrul uniunii respective;
c. unirea sub o singură putere centrală a mai multor state sau teritorii, care îşi păstrează autonomia administrativă.
Conform abordării lui Balassa (1961), se pot distinge următoarele forme de integrare economică:
a. zona de comerţ liber, uniunea vamală;
b. piaţa comună;
c. uniunea economică, integrarea economică completă.
După “extinderea spre nord”, ţările membre ale Comunității Europene erau:
a. Franţa, Germania (R.F.G.), Italia, Ţările Benelux, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda şi Norvegia;
b. Franţa, Germania (R.F.G.), Italia, Ţările Benelux, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda;
c. Franţa, Germania (R.F.G.), Italia, Ţările Benelux, Danemarca, Irlanda şi Norvegia.
Care dintre afirmațiile următoare cu privire la Organizaţia Europeană de Cooperare Economică sunt adevărate:
a. a fost înfiinţată în 1948, cu un număr iniţial de 18 membri;
b. s-a înfiinţat pentru a ajuta la administrarea Planului Marshall;
c. mandatul organizației consta în avansarea integrării economice europene.
Efectul de “deturnare de comerţ” apare în cazul:
a. zonei de comerţ liber;
b. uniunii vamale;
c. pieţei comune.
Încercările de a explica procesul integrării europene, în toată complexitatea lui, au dat naştere mai multor abordări federaliste:
a. funcționalismul;
b. neofuncţionalismul;
c. federalismul european.
Uniunea vamală, în abordarea lui Balassa, reprezintă:
a. acea formă a integrării prin care două sau mai multe ţări convin să înlăture barierele tarifare şi netarifare în schimburile comerciale dintre ele, pe baza unui acord prefenţial de comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile bariere comerciale în comerţul cu terţii;
b. forma de integrare prin care ţările membre înlătură toate barierele în comerţul dintre ele şi adoptă un tarif vamal comun faţă de terţi;
c. acea formă a integrării care presupune liberalizarea mişcării bunurilor și serviciilor, acompaniată de liberalizarea mişcării fluxurilor de factori între ţările membre.
Criticile la adresa “metodei Monnet”, ca metodă comunitară, se referă la faptul că:
a. nu explică cum se pot forma identităţile şi un sentiment al loialităţii care să susţină o asemenea evoluţie;
b. consideră statele naţiune cele mai stabile şi eficiente forme de guvernământ;
c. Uniunea Europeană nu reprezintă un răspuns funcţional la procesul de globalizare.
Uniunea vamală, ca obiectiv major stabilit prin tratatul de la Roma, presupune:
a. abolirea taxelor vamale şi a contingentelor cantitative din cadrul schimburilor dintre statele membre în decursul unei perioade de 12 ani;
b. stabilirea unei politici vamale şi comerciale şi a unui tarif vamal comun în relaţiile lor cu terţe state;
c. libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor.
Piața comună, în abordarea lui Balassa, reprezintă:
a. acea formă a integrării prin care două sau mai multe ţări convin să înlăture barierele tarifare şi netarifare în schimburile comerciale dintre ele, pe baza unui acord prefenţial de comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile bariere comerciale în comerţul cu terţii;
b. forma de integrare prin care ţările membre înlătură toate barierele în comerţul dintre ele şi adoptă un tarif vamal comun faţă de terţi;
c. o uniune vamală, în cadrul căreia liberalizarea mişcării bunurilor şi a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mişcării fluxurilor de factori între ţările membre.
Integrarea economică completă, în abordarea lui Balassa:
a. reprezintă etapa finală a integrării, în cadrul căreia economiile naţionale se contopesc, fiind înlocuite de o economie “unificată”;
b. este o formă de cooperare interguvernamentală;
c. determină un sistem complex de interdependenţe, care cuprinde toate sectoarele, ramurile şi activităţile şi în cadrul cărora sunt eliminate toate restricţiile cu privire la mobilitatea factorilor şi a produselor, ceea ce conduce la egalizarea preţurilor, productivităţilor şi veniturilor.
Cele mai importante teorii care au stat la baza procesului integrării europene sunt:
a. federalismul;
b. interguvernamentalismul;
c. marxism – leninismul.
Abordarea neo-funcționalistă dezvoltată de Haas (1958) și Lindberg (1963) explică integrarea europeană ca fiind:
a. o formă de integrare pragmatică, flexibilă și tehnocratică;
b. un proces care nu poate avea caracter politic, deoarece identitatea şi loialitatea naţională nu sunt foarte predispuse la schimbare, iar suveranitatea rezidă în cele din urmă în statele naţiune, chiar dacă acestea decid să o exercite în comun;
c. un proces de “contaminare” (spill-over), rezultat al acțiunii “functional spill- over” și “political spill-over”.
În 1947, secretarul de Stat al SUA, George Marshall, a anunţat că SUA vor acorda ajutor financiar tuturor naţiunilor europene “la vest de Urali”, dacă ele sunt de acord asupra unui program comun de reconstrucţie economică. Care a fost reacţia statelor europene:
a. ţările Europei Occidentale (Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania Federală, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Marea Britanie, Olanda, Suedia, Turcia) au creat un Comitet European de Cooperare Economică, însărcinat cu stabilirea nevoilor de ajutor şi au semnat acordul;
b. URSS a refuzat în nume propriu şi în numele celorlalte ţări central şi est-europene aflate sub sfera ei de influenţă ajutorul american;
c. Marea Britanie, Franţa şi Germania de Vest au fost singurele care au acceptat fără rezerve oferta, au semnat acordul şi au beneficiat de acest ajutor.
Federalismul european se bazează pe:
a. abordarea neo-funcționalistă dezvoltată de Haas și Lindberg;
b. funcționalismul lui David Mitrany;
c. aportul teoretic al lui Jean Monnet.
“Metoda Monnet” prevede integrarea europeană ca un proces:
a. de integrare pragmatică, flexibilă și tehnocratică;
b. de “contaminare” (spill-over), care are doar caracter funcţional;
c. în continuă evoluţie, rezultat al unei palete largi de procese convergente.
Etapele “metodei comunitare”, aşa cum au fost descrise de Jean Monnet, sunt următoarele:
a. integrarea va începe în sectoare din zona low politics și se va crea o autoritate “înaltă” care să supravegheze procesul integraţionist;
b. spill-over I: integrarea unor sectoare specifice ale economiei naţionale va crea presiuni funcţionale pentru integrarea altor sectoare interdependente, “înalta autoritate” va dirija aceste evoluţii;
c. spill-over II: grupurile naţionale de interese îşi vor transfera loialităţile şi activitatea de lobby către noul centru.
Uniunea politică completă, în abordarea lui Ali M. EI-Agraa, reprezintă:
a. etapa finală a integrării, în cadrul căreia economiile naţionale se contopesc, fiind înlocuite de o economie “unificată”, toate chestiunile relative la politica economică, inclusiv politicile fiscale şi monetare, fiind preluate de o autoritate supranaţională, ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre, putându-se păstra, la nivele inferioare din ierarhia guvernamentală, un grad semnificativ de autonomie;
b. o “piaţă comună” în care se realizează “unificarea completă a politicilor monetare şi fiscale”, sub controlul unei “autorităţi centrale”;
c. o formulă superioară uniunii economice complete, în care țările participante devin practic o naţiune şi în care autoritatea centrală controlează nu numai politicile monetare şi fiscale, dar este şi răspunzătoare în faţa unui parlament.
Inter-guvernamentaliştii, spre deosebire de neofuncţionalişti, susţin că, în fapt:
a. suveranitatea naţională aparţine în ultimă instanţă statului- naţiune, chiar dacă acesta alege să o exercite în comun la nivel european;
b. actorii supranaţionali vor avea mai puţină importanţă decât guvernele naţionale atunci când se va decide viitorul statelor- naţiune şi al Europei;
c. integrarea economică atrage după sine integrarea politică.
Construcţia europeană reprezintă o formă deosebit de elaborată a:
a. neofuncţionalismului;
b. inter-guvernamentalismului;
c. guvernanţei pe mai multe niveluri.
Conform teoriei guvernanţei pe mai multe niveluri:
a. distincţia naţional/ internaţional îşi pierde din semnificaţie, autorităţile supranaţionale, naţionale şi subnaţionale (regiuni) interacţionează constant;
b. statul-naţiune are autoritatea exclusivă în procesul decizional, împărţind-o, pe de o parte, cu instituţii internaţionale şi supranaţionale şi, pe de altă parte, cu actori privaţi, iar suveranitatea statului-naţiune nu poate fi împărţită şi exercitată în comun la diferite niveluri de guvernanţă;
c. funcţiile guvernării aparţin unor “reţele de negociere” din care fac parte nu numai guvernele (la nivel naţional, regional sau local), ci şi actori privaţi (companii transnaţionale, grupuri de interese) şi societatea civilă (organizaţii nonguvernamentale).
Care a fost suma la care s-a ridicat ajutorul nerambursabil acordat prin Planul Marshall?
a. 22 mld.dolari;
b. 12 mld.dolari;
c. 10 mld.dolari.
Care sunt cele mai importante instituţii şi organizaţii comune care au luat fiinţă după cel de-al doilea război mondial, în scopul prevenirii apariţiei de noi conflicte:
a. Consiliul Europei, Uniunea Europei de Vest, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Banca Mondială (BM), Fondul Monetar Internaţional (FMI), Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE);
b. Organizaţia Naţiunilor Unite, Banca Mondială, Banca Centrală Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ;
c. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, Uniunea Europei de Vest, Consiliul European.
Tratatul de la Paris interzicea pentru produsele cărbune şi oţel:
a. taxele vamale şi orice restricţii cantitative; orice discriminări, în special în ce priveşte condiţiile de preţ sau de livrare şi tarifele de transport;
b. subvenţiile, ajutoarele sau facilităţile fiscale acordate de către state;
c. practicile restrictive privind repartiţia sau exploatarea pieţelor
Etapele construcţiei europene sunt:
a. Prima etapă: obiectivul pieţei comune sectoriale – Tratatul de la Paris (1951); A doua etapă: obiectivul uniunii vamale – Tratatul de la Roma (1957); A treia etapă: obiectivul pieţei interne unice – Tratatul Constituţional (2004); A patra etapă: obiectivul uniunii economice şi monetare – Actul Unic European (1986); A cincea etapă: obiectivul uniunii politice și al extinderii – Tratatele de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2001), Tratatul de la Maastricht (1992) şi Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de Reformă (2007);
b. Prima etapă: obiectivul pieţei comune sectoriale – Tratatul de la Paris (1951); A doua etapă: obiectivul uniunii vamale – Tratatul de la Roma (1957); A treia etapă: obiectivul pieţei interne unice – Actul Unic European (1986); A patra etapă: obiectivul uniunii economice şi monetare – Tratatul de la Maastricht (1992); A cincea etapă: obiectivul extinderii şi al uniunii politice – Tratatele de la Amsterdam
1997) şi Nisa (2001), Tratatul Constituţional (2004) şi Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de Reformă (2007);
c. Prima etapă: obiectivul pieţei comune sectoriale – Tratatul de la Roma (1951); A doua etapă: obiectivul uniunii vamale – Tratatul de la Paris (1957); A treia etapă: obiectivul pieţei interne unice – Actul Unic European (1986); A patra etapă: obiectivul uniunii economice şi monetare – Tratatul de la Maastricht (1992); A cincea etapă: obiectivul extinderii şi al uniunii politice – Tratatele de la Nisa (1997) şi Amsterdam (2001), Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de Reformă (2004) şi Tratatul Constituţional (2007).
Procesul integrării europene a început:
a. la 9 mai 1950, când ministrul francez de externe Robert Schuman a adresat o propunere Franţei şi Germaniei, precum și altor ţări europene care vor dori să li se alăture, de a pune în comun resursele lor de cărbune şi oţel;
b. la 18 aprilie 1951, o dată cu semnarea Tratatului de la Paris privind crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO);
c. la 25 martie 1957, odată cu semnarea, la Roma, a Tratatelor de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi respectiv a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom).
Care au fost inovaţiile aduse de Actul Unic European?
a. includerea unei serii de domenii politice noi: politica mediului, politica cercetării şi a tehnologiei, politica regională;
b. realizarea pieţei interne;
a. modificarea şi completarea modalităţilor de luare a deciziei deja existente.
Prima etapă a procesului de integrare economică europeană este legată de:
a. intensificarea cooperării economice dintre statele europene şi de liberalizarea progresivă a schimburilor comerciale şi a decontărilor intraregionale;
b. numele lui Jean Monnet ca “inspirator”, de cel al ministrului de externe francez, Robert Schuman, şi de Franţa, Germania (R.F.G.), Italia şi Ţările Benelux, care au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris, prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO);
c. Statele Unite, care au lansat şi pus în aplicare Planul Marshall, conceput iniţial sub forma unui ajutor nerambursabil însoţit de evitarea supralicitărilor şi a dublei impuneri, acordat tuturor statelor europene.
Ţările fondatoare ale construcţiei europene sunt:
a. Belgia, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie și Olanda;
b. Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;
c. Franta, Germania, Italia și Marea Britanie.
"Planul Schuman" propunea:
a. crearea unei autorităţi unice pentru controlul producţiei de cărbune şi oţel pe teritoriul Republicii Federale Germane şi al Franţei;
b. plasarea cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania sub autoritate comună, prin înlăturarea taxelor vamale şi contingentelor pentru cele două produse şi libera circulaţie a acestora între cele două ţări, oferta fiind adresată guvernului german, însă comunitatea era deschisă şi celorlalte state doritoare din Europa;
c. încurajarea procesului de împăcare dintre statul francez şi cel german prin cooperarea la nivelul industriei cărbunelui şi a oţelului.
Care din afirmaţiile de mai jos cu privire la Tratatul de la Paris sunt corecte:
a. a fost semnat la 18 aprilie 1951 de către Franţa, Germania (R.F.G.), Italia şi Ţările Benelux;
b. a fost semnat la pe 25 martie 1957 şi a condus la instituirea Comunităţii Economice; Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM);
c. a fost semnat pe 8 aprilie 1965 şi a realizat un cadru instituţional unic pentru cele trei Comunităţi.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a avut drept misiune:
a. făurirea pieţe unice europene;
b. făurirea unei pieţe comune sectoriale;
c. făurirea unei pieţe comune în domeniul cărbunelui şi oţelului.
Tratatul de la Roma, a fost semnat în:
a. 1951
b. 1957
c. 1958
“Raportul Spaak” prevedea crearea:
a. Comunităţii Economice Europene;
b. Comunităţii Europene a Energiei Atomice;
c. Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
Comunitatea Economică Europeană (CEE) instituită prin Tratatul de la Roma viza:
a. crearea unei pieţe economice comune, care să permită o expansiune continuă, o stabilitate sporită şi o creştere accelerată a nivelului de viaţă;
b. promovarea în Europa a utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice şi pentru formarea şi dezvoltarea unei industrii nucleare europene;
c. promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, graţie a trei mijloace sau mai exact a trei obiective intermediare: crearea unui spaţiu fără frontiere interioare, întărirea coeziunii economice şi sociale şi stabilirea unei Uniuni economice şi monetare comportând, la un anumit termen, o monedă
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) instituită prin Tratatul de la Roma viza:
a. crearea unei pieţe comune sectoriale în domeniul cărbunelui și oțelului, care să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii;
b. promovarea în Europa a utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice şi pentru formarea şi dezvoltarea unei industrii nucleare europene;
c. uniunea vamală a industriei nucleare europene, prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare şi desfiinţarea contigentelor cantitative, odată cu realizarea unei mari zone de liber schimb şi asigurarea unui sistem de protecţie exterioară uniformă (tarif vamal comun).
Tratatul de la Roma stabileşte o serie de politici concrete pe diferite domenii:
a. uniune vamală;
b. politică agricolă, comercială şi concurenţială comună;
c. politică monetară comună.
Obiectivul principal al Tratatului de la Roma a fost:
a. crearea unei pieţe comune în domeniul cărbunelui şi oţelului;
b. formarea unei uniuni vamale;
c. crearea uniunii economice şi monetare.
Efectele economice ale înlăturării taxelor vamale şi suprimării restricţiilor cantitative, ca urmare a Tratatului de la Roma, au fost:
a. comerţul intracomunitar a crescut de 3 ori, schimburile CEE cu terţe state s- au majorat de 3 ori, PIB-ul mediu a sporit cu 30%;
b. comerţul intracomunitar a crescut de 6 ori, schimburile CEE cu terţe state s- au majorat de 3 ori, PIB-ul mediu a sporit cu 70%;
c. comerţul intracomunitar a crescut de 70 de ori, schimburile CEE cu terţe state s-au majorat de 3 ori, PIB-ul mediu a sporit cu 30%.
Ideile principale ale reformei Tratatului de la Roma au fost incluse în “Cartea albǎ pentru desǎvârşirea pieţei unice”, adoptată de Comisia Europeană în iulie 1985, al cărei scop a fost unificarea pieţei europene prin:
a. desfiinţarea tuturor formelor de obstacole, armonizarea reglementărilor;
b. coordonarea legislaţiei şi a structurilor fiscale;
c. realizarea, până în 1992, a pieţei interne unitare a comunităţii, în care să fie posibilă libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor.
Tratatul de la Bruxelles, numit şi “Tratatul de fuziune”, a fost semnat la data de:
a. 1.02.1958;
b. 8.04.1965;
c. 25.03.1995.
Tratatul de la Bruxelles a avut ca rezultat:
a. un cadru instituţional unic – un Consiliu unic şi o Comisie unică prin unificarea executivelor (a Consiliilor de Miniştri şi a Comisiilor celor trei Comunităţi, Parlamentul şi Curtea de Justiţie fiind deja comune), precum şi a bugetului;
b. Comunitatea Economică Europeană şi-a mărit numărul de membri prin actele succesive de aderare ale Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii;
c. fuziunea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.), a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM), care a condus la formare unei noi structuri, denumită "Comunitate Europeană."
Actul Unic European a marcat, pe lângă crearea pieţei unice şi debutul unificării diferiţilor poli de dezvoltare ai Uniunii Europene:
a. uniunea economică şi monetară;
b. construcţia comunitară, cooperarea monetară în cadrul SME, cooperarea politică europeană;
c. politica externă şi de securitate comună, justiţia şi afacerile interne.
Piaţa unică implică:
a. libera circulaţie a bunurilor şi tarife vamale comune faţă de terţi;
b. libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor;
c. libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, precum şi moneda unică.
Actul Unic European:
a. a fost adoptat de Comisia Europeană în iulie 1985;
b. a fost semnat în februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987;
c. are ca obiectiv principal crearea pieţei unice.
“Extinderea spre sud” se referă la:
a. aderarea Greciei în 1981, aderarea Spaniei în 1985 şi a Portugaliei în 1986;
b. aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei în 1986;
c. aderarea Greciei în 1981, aderarea Spaniei şi Portugaliei în 1986
