LECȚIE: Dumnezeu

DUMNEZEU

„Aceasta este viaţa veşnică: [oamenii] să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”. (Ioan 17, 3).

Multiple Choice

Ce cuvânt lipsește în versetul următor: „Aceasta este viaţa veşnică: [oamenii] să Te .................... pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”. (Ioan 17, 3).

• iubească

• cunoască

• cinstească

• creadă

Introducere

Din cele mai vechi timpuri omul a încercat să-și explice realitățile în mijlocul cărora a trăit, ca și pe cele cu care a venit în contact fie și în mod întâmplător. 

Oamenii de știință au diferite teorii privind apariția Universului și a omului pe pământ, dintre care unele se învață la școală. Creștinismul are și el propria teorie în această privință și anume că lumea este creația lui Dumnezeu și de asemenea și omul.

Secole întregi omul s-a luptat și se luptă cu întrebările metafizice sau existențiale. Filozofia, arta, religiile, toate sunt forme ale acestei lupte neîntrerupte și neobosite care îl deosebește pe om de orice altă existență și care a dat naștere civilizației umane.

Așadar am putea spune că toate întrebările noastre sunt rezumate automat într-un singur cuvânt arhicunoscut dar și inimaginabil de necunoscut: DUMNEZEU

Cine ne-a vorbit pentru prima dată despre El?

Ce este și unde este?

Creație a imaginației oamenilor, necesitate dictată de mintea noastră sau existență reală, ascunsă însă, precum poetul în cuvinte și pictorul în tabloul său?

Există în cele din urmă sau nu există?

Este el cauza și scopul existenței și a lumii?

Are în sine omul ceva din El ceva care depășește spațiul și timpul stricăciunea și moartea?

Trei perspective

Dacă ne întrebăm cum au început oamenii să vorbească despre Dumnezeu, cum a intrat în viaţa lor această problemă, constatăm trei puncte de plecare fundamentale, între cele mai importante.

1. Punctul de plecare religios (Perspectiva religioasă)

Un prim punct de plecare este nevoia de religios.

Există în om - în însăşi "natura" sa - o nevoie spontană de a se raporta la ceva care-l depăşeşte, la o existenţă mult superioară existenţei sale. Este posibil ca această nevoie a omului să vină de la teama acestuia în faţa forţelor naturii, care adeseori constituie o ameninţare şi un pericol la adresa vieţii sale. El vrea să îmblânzească aceste forţe, să se împace cu ele şi, în felul acesta, să pună capăt fricii provocată de ele. Modul de a face acest lucru este acela de a atribui oarecare raţiune acestor forţe, de a le considera existenţe raţionale, care sunt deci în măsură să-l audă, să-l înţeleagă, să primească darurile pe care cu sacrificii el le oferă.

Astfel, omul ajunge să accepte o existenţă raţională, alta decât a sa, superioară, nemăsurat de mare, care provoacă fulgerele şi furtunile pe mare, care cutremură pământul, face să rodească seminţele şi perpetuează viaţa.

Această putere o numeşte Dumnezeu şi foarte adesea o multiplică, văzând în lume tot atâţia dumnezei câte sunt şi puterile care îl impresionează.

2. Căutarea adevărului (Perspectiva filosofică)

Un al doilea punct de plecare în raportarea omului la Dumnezeu îl constituie căutarea adevărului şi setea după cunoaştere. 

În toate marile civilizaţii pe care le-a cunoscut istoria, căutările minţii omeneşti care ţintesc lămurirea întrebărilor fundamentale filozofice conduc în cele din urmă la o teologie, adică la o anume "vorbire despre Dumnezeu". Cel mai caracteristic, dar şi cel mai complet exemplu în acest sens îl constituie vechii greci.

În Grecia antică, referirea la Dumnezeu este consecinţa logică a observării lumii, a cosmosului. Observând cosmosul, constatăm că toate lucrurile care există urmează o înşiruire şi o ordine logică. Nimic nu este întâmplător sau arbitrar. Astfel, suntem obligaţi să acceptăm că şi originea însăşi a lumii trebuie să fie o consecinţă logică, adică faptul că lumea este rezultatul unei cauze concrete. Această Primă Cauză sau Principiu al lumii o numim Dumnezeu.

Ce este cu exactitate această Primă Cauză sau Principiu al lumii, nu putem şti. Putem însă, cu raţiunea noastră, să tragem anumite concluzii în legătură cu unele caracteristici sau însuşiri pe care trebuie să le aibă: ca să fie o Cauză Primă, înseamnă că Ea însăşi nu datorează existenţa Sa vreunui lucru anterior Sieşi, prin urmare trebuie să presupunem că este o Cauză în Sine, fiind cauză Sieşi şi tuturor celorlalte existenţe.

Un exemplu: Dacă plimbându-ne prin deşert întâlnim deodată o casă, suntem obligaţi să acceptăm că cineva a zidit-o - casele nu răsar singure din pământ şi nici nu se construiesc singure în deşert. Nu ştim însă cine este cel ce a zidit-o. De la caracteristicile clădirii putem să presupunem unele însuşiri sau trăsături specifice ale celui ce a zidit-o, dacă are gust, de exemplu, sau dacă este priceput în aplicarea normelor de construcţie, sau chiar şi ce nevoi slujeau spaţiile pe care le construise. Persoana lui ne rămâne însă necunoscută, nu am întâlnit-o niciodată, nu o ştim. Deşi există cu certitudine, el rămâne inaccesibil unei cunoaşteri directe.

Multiple Choice

Ideea că unii oameni au acceptat existența lui Dumnezeu ca Primă Cauză sau Principiu al lumii, prin observarea cosmosului (în toată măreția și ordinea sa), ține de:

• Perspectiva relației personale

• Perspectiva filosofică

• Perspectiva religioasă

3. Relaţia personală (Perspectiva relației personale)

Cel de-al treilea punct de plecare în raportarea omului la Dumnezeu ne-o păstrează o singură tradiţie istorică: tradiţia Poporului Evreu (Israel).

Evreii încep să vorbească despre Dumnezeu, plecând de la un eveniment istoric concret: cu aproximativ o mie nouă sute de ani înainte de Hristos, în ţara Chaldeenilor, (o regiune din Mesopotamia de jos, în apropierea Golfului Persic), Dumnezeu Se descoperă pe Sine unui om, anume lui Avraam.

Avraam îl întâlneşte pe Dumnezeu aşa cum întâlnim noi o persoană umană, o fiinţă cu care putem să dialogăm, să stăm faţă către faţă. Şi Dumnezeu îl cheamă pe Avraam să părăsească ţara sa şi să se aşeze în pământul Canaanului, deoarece acest pământ este destinat poporului care se va naşte din urmaşii săi - copiii care se vor naşte din Sara, femeia sa, ce nu putea să aibă copii. 

Avraam se încrede în Dumnezeu până într-acolo încât este gata să-şi sacrifice unicul fiu pe care i-l dăruise Sara la bătrâneţe - acest copil care este şi premisă a împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu.

Aceeaşi cunoaştere a lui Dumnezeu prin intermediul trăirii directe a unei relaţii personale cu El o au şi Isaac şi Iacov, fiul şi nepotul lui Avraam.

Astfel, pentru urmaşii acestei familii din care va rezulta poporul lui Israel, Dumnezeu nu este nici o idee abstractă, nici o putere impersonală. Când vorbesc despre Dumnezeu, evreii îl numesc ”Dumnezeul părinţilor noştri”.

Apoi Dumnezeu Se descoperă lui Moise şi vorbeşte cu el ”faţă către faţă aşa cum cineva vorbeşte prietenului său” (Ieşire 33, 11). Îi cheamă pe profeţi şi îi angajează în lucrarea de permanentă aducere aminte a promisiunilor Sale, cărora El le rămâne întotdeauna fidel.

Celor care cred, care se încred în experienţa istorică a descoperirilor lui Dumnezeu nu le este greu să mai accepte încă o astfel de intervenţie a Sa în viaţa oamenilor, de data aceasta ”în trup”, în persoana lui Iisus Hristos. 

Multiple Choice

Ideea că Dumnezeu se face cunoscut lumii, prin dialogul său direct cu anumite persoane din istorie (Avraam, Moise), ține de:

• Perspectiva filosofică

• Perspectiva religioasă

• Perspectiva relației personale

Întrebări despre DUMNEZEU

În următoarele slide-uri vom parcurge câteva întrebări esențiale.

Există Un singur Dumnezeu?

Ce cred creștinii despre Dumnezeu? Mai exact, câți zei credem că există? Există mai mulți zei care conduc diferite aspecte ale vieții și naturii? Sau există doar un Dumnezeu, Cel care a făcut și stăpânește totul? 

Creștinismul declară cu tărie că există un singur Dumnezeu. Nu „dumnezei”.

Dumnezeu.

Acest lucru este foarte clar menționat în cartea Deuteronomul 6, 4: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” . Dar nu este singura dată când Biblia dezvăluie acest adevăr. 

Atât în ​​Vechiul, cât și în Noul Testament, autorii biblici afirmă continuu că există un singur Dumnezeu. Și chiar Dumnezeu Însuși o confirmă spunând: „Eu sunt Domnul, şi nu mai este altul. Afară de Mine, nu este Dumnezeu”(Isaia 45, 5).

Acest concept este rezumat în cuvântul „monoteism” care înseamnă „un singur zeu/dumnezeu”. Și în zilele vechilor israeliți, era un concept radical.

Mulți dintre vecinii lui Israel s-au închinat multor zei. Erau politeiști. Alții s-au închinat unui singur zeu, în timp ce credeau și în existența multora. Au practicat ceea ce se numește henoteism. 

Dar noi (creștinii) credem ceva complet diferit. Credem că în tot cosmosul există un singur Dumnezeu, Iahve, Domnul, Făcătorul cerului și al pământului, Cel care spune: „Eu sunt Domnul și nu există altul”

Multiple Choice

Credința în existența unui singur Dumnezeu care a creat lumea se mai numește:

• politeism

• monoteism

• ateism

• henoteism

Multiple Choice

Credința în existența mai multor zei/dumnezei se mai numește:

• henoteism

• ateism

• monoteism

• politeism

De ce spunem că credem într-un singur Dumnezeu, dar care este întreit în Persoane?

Ce este Dumnezeu de fapt?

Natura (Ființa) lui Dumnezeu este una dintre marile taine ale credinței creștine, deoarece, de la Facere(Geneza) până la Apocalipsă, Biblia afirmă că Dumnezeu este Unul. Dar, de asemenea, pare să afirme că Dumnezeu este mai mult decât Unul. 

Modul în care teologii au rezumat învățăturile Bibliei despre natura/ființa lui Dumnezeu este următorul: 

Există un singur Dumnezeu care există simultan ca trei Persoane.

Tatăl, Creatorul lumii este Dumnezeu.

Logosul-Cuvântul, Fiul, Iisus Hristos este Dumnezeu.

Iar Duhul Sfânt, Sfințitorul este de asemenea Dumnezeu.

Toate cele trei Persoane sunt egale și veșnice.

Mulți teologi au încercat să explice în moduri diferite Sfânta Treime, comparând Persoanele lui Dumnezeu cu diferitele stări de apă (lichidă solidă și gazoasă) sau lumina, căldura și focul emanate de soare, sau chiar structura familiei. Dar fiecare încercare este prea simplistă și limitativă.

Dumnezeu nu poate fi comparat. Nu există nimic cu care El să poată fi asemănat în tot universul. Și, deși natura lui Dumnezeu poate fi un mare mister, suntem chemați să îmbrățișăm această taină cu bucurie.

Ce ”puteri” are Dumnezeu?

Dumnezeu este fiinţa absolută, existentă prin Sine Însăşi, adică avându-Şi în Sine temeiul sau cauza existenţei Sale şi posedând plenitudinea tuturor perfecţiunilor, El fiind însăşi perfecţiunea.

Toate atributele sau lucrările lui Dumnezeu sunt infinite, pentru că niciodată El nu Se epuizează în dăruirea lor, pentru că niciodată creaturile nu vor ajunge la capătul împărtăşirii de ele.

Să aflăm câteva dintre atributele lui Dumnezeu:

Dumnezeu este atotputernic.

Dumnezeu este atotștiutor/omniscient (ştie totul).

Dumnezeu este omniprezent sau atotprezent (Calitatea de a fi prezent pretutindeni în același timp se mai numește ubicuitate).

Dumnezeu este etern sau veșnic.

Dumnezeu este infinit.

Multiple Choice

Atributul ubicuității se referă la capacitatea lui Dumnezeu de a fi:

• Atotputernic

• Atotștiutor

• Atotprezent

• Veșnic

Dacă Dumnezeu este Atotputernic atunci de ce nu elimină suferința din lume?

Aceasta este una dintre cele mai mari întrebări pe care oamenii și-o pun referitor la Dumnezeu, mai ales atunci când ne uităm la tot ce este greșit în lume. Cum poate un Dumnezeu drept să lase nepedepsit răul lumii?

Să urmărim un videoclip în care se vorbește despre acest subiect.

De ce spunem că Dumnezeu este sfânt?

Ce înțelegem prin sfințenie?

În videoclipul din următorul slide avem o viziune interesantă despre sfințenia lui Dumnezeu și modul ei de împărtășire.

Multiple Choice

Ce creatură i s-a arătat lui Isaia în viziunea de la Templu

• Un serafim

• Un heruvim

• Un demon

• Un arhanghel

De ce este important să ne străduim să-L cunoaștem pe Dumnezeu?

În creștinism, cunoașterea a fost și este considerată una dintre cele mai speciale calități pe care Dumnezeu i-a dat-o omului.

Cunoașterea lui Dumnezeu Cel în Treime reprezintă punctul de plecare al tuturor adevărurilor și fundamentărilor credinței creștine, deoarece acestea sunt implicate în însăși noțiunea de Dumnezeu ca existență personală absolută.

Între om și Dumnezeu trebuie să existe un raport de chemare și răspuns, de vocație și dăruire. Însuși Mântuitorul Hristos ne-a spus că mântuirea noastră personală depinde în cea mai mare parte de cunoașterea lui Dumnezeu, în și prin El: „Aceasta este viața vesnică: [oamenii] să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (In.17, 3). 

Fiecare credincios Îl poate cunoaște pe Dumnezeu în acțiunea Lui providențială prin care este condus în împrejurările concrete ale vieții sale.